Acesta era articolul original pe care îl aveam într-un fișier DOC, și l-am pus pe www.teoalida.ro/micul-trianon-floresti când mi-am făcut site-ul în 2009, atunci am scris că fusese preluat din ziarul Adevărul din 2005 dar apoi am regăsit articolul din ziar care era diferit. Nu mai știu care este sursa originală al articolului de mai jos (posibil îl copiasem de pe alt blog într-un fișier DOC).
Trianonul de la Floresti
La Floresti, in Prahova, un palat candva plin de maretie se darama si moare incet, strivit de nepasare si de uitare nedreapta. Pe zidurile care stau sa cada am gasit amprenta scuipatului gros si batjocoritor al dispretului proletar, dar si amprenta scuipatului la fel de gros si mai plin de dispret al celor contemporani cu aceste ruine.
De la Moreni, soseaua urca pe un deal impadurit, lasand in urma orasul care de sus se vede asezat ca intr-o copaie. Panglica de asfalt denivelata si peticita pe care am mers lasa locul unui asfalt neted, semn ca am trecut granita in alt judet. Suntem in Prahova si ne indreptam spre Floresti, comuna aflata la doi kilometri de DN1, Bucuresti – Brasov.
Acasa la „cauciucari”
Dupa 1990, francezii au cumparat fabrica de anvelope, raspandind faima cauciucurilor de Floresti. Locuitorii fac parte din breasla „cauciucarilor”, a carei traditie incepe in perioada interbelica. Meserie grea, plina de fum si funingine, fabricarea cauciucurilor a creat de-a lungul anilor o imagine apasatoare pentru comuna, de zona intunecata, pe care e bine sa o ocolesti ca sa nu te murdaresti de funingine. Calatorii care au trecut prin Floresti au apasat din acest motiv pe acceleratia masinii, fara sa se uite prea mult in dreapta sau in stanga. Foarte putini au vazut din fuga masinii, stralucind in soare, coloanele albe ale unui palat care parea coborat pe pamant nu dintr-un alt secol, ci dintr-o alta lume: Micul Trianon.
Nababul Cantacuzino
In 1907, Grigore Cantacuzino, politician influent si bogat al vremii, fost prim-ministru, incepea construirea unui palat care trebuia sa fie copia Trianonului de la Versailles. Tendinta spre rafinament si viata fastuoasa ii adusese printului Cantacuzino porecla de Nabab, politicianul fiind in acelasi timp invidiat si admirat de catre contemporani. Si pentru ca unui nabab nu ii sta bine daca nu este si galant, Grigore Cantacuzino a hotarat sa construiasca un palat asemanator celui din Versailles, pe care sa-l daruiasca fiicei sale Alice Cantacuzino, careia poporenii din Floresti i-au spus simplu: Domnita. Finalizat in 1914, palatul a reprezentat o minune autohtona pentru acele timpuri. In palat, 365 de camere isi asteptau cuminti randul la locuit, intr-una din cele 365 de zile ale anului. Saloane de dans fastuoase, terenuri de golf si de echitatie, precum si o piscina imbogateau zestrea palatului. Domeniul Cantacuzinilor de la Floresti cuprindea aproape 200 de hectare si se intindea pana la Cap Rosu, un catun asezat aproape de dealurile care urca spre Campina.
In razboaie mor si palatele
Fastuos si rafinat, palatul Nababului si-a inceput existenta cu o mare provocare: Primul Razboi Mondial. Palatul a fost pradat de nemti, zic unii, altii afirma ca datorita acestora a fost oprit jaful. Celebrul general von Paulus a fost cucerit de frumusetea si rafinamentul constructiei pe care a considerat-o o copie perfecta a palatului de la Versailles. Daca datele din timpul Primului Razboi Mondial sunt confuze, cele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt categorice: la sfarsitul razboiului, Armata Rosie a devastat fara mila palatul.
Dupa plecarea rusilor, a urmat cel de-al doilea jaf pus in practica de populatia din zona. Localnicii au furat tot ce s-a putut fura. Caramizile din pereti, fierul din constructie, piatra scumpa, acoperisul, ferestrele, usile, covoarele si mobila. Distrugerile si furtul au fost o stare de spirit a acelor ani, iar autoritatile slabe si politizate nu au reactionat. Dimpotriva, au contribuit la jaf si distrugere. Guvernul Petru Groza a cazat, se spune, in palat o mare satra de tigani. Dincolo de adevar si fabulatie un lucru este sigur: la sfarsitul deceniului cinci din secolul trecut, palatul s-a transformat intr-o imensa latrina. In anii care au urmat, s-a luat hotararea ca aici sa functioneze sediul CAP-ului din comuna. Infrigurati si cu cizmele pline de noroi, tractoristii care veneau din camp intrau in saloanele de dans sa bea un ceai cald si injurau vartos: „Ai dracu’ boieri! Ce bine traiau! Au supt atatia ani sangele poporului!”
Timpul ruinelor
La palat ajungi mergand pe o straduta ingusta, care te duce catre o poarta de intrare unde poarta nu mai exista. Niciun panou sau indicator nu semnaleaza prezenta in zona a palatului. Trecem de poarta tiganeasca a palatului si pasim pe iarba unui maidan caruia nu-i lipseste nimic pentru a fi pe picior de egalitate cu maidanele sordide ale mahalalelor de la marginea marilor orase. Doua vaci si un cal pasc nestingherite in iarba presarata cu PET-uri, pungi de plastic si pachete goale de tigari. Buturugile pomilor taiati zambesc ciuntite langa baligi de cal. Inconjurata de buruieni inalte, o groapa imensa ranjeste din mijlocul parcului. Inaltam fruntea si zarim maretul palat aflat in ruina, care asa cum e, ranit de moarte, este inca demn. Coloanele albe si zvelte tasnesc spre cer, amintind de o glorie trecuta. Pe un perete inca neprabusit, cineva a scris stangaci: „Pericol de prabusire.”
Parcul este taiat in doua de o poteca serpuitoare. O femeie cu parul alb paseste cu sfiala pe poteca, avand aerul unui om care a intrat fara voie pe o mare proprietate. Are casa vecina cu parcul palatului. Si-a cumparat teren acum cativa ani, pentru ca: „aici e aerul tare”. Sambata si duminica se uita la vizitatorii care vin in parc din Bucuresti, din Dambovita si din Prahova. Fac gratare, dau drumul tare la muzica si lasa in urma mizerie. Cand se scoala dimineata si iese in curte arunca o privire si la palat. Ii pare rau de el. „A fost un palat frumos! S-a prapadit in timpul razboiului!”, ofteaza Maria Popovici. Oamenii au auzit ca i se spune Micul Trianon, dar habar nu au ce inseamna. Nici ea nu stie de ce ii zice asa. Acum a pus Primaria un gardian sa pazeasca noaptea, ca furau oamenii pe apucate, tot ce se putea lua. „Ar fi pacat sa se darame!”, spune dand din cap cu mahnire. Apoi pleaca pasind cu grija pe poteca. Se grabeste sa ajunga la Cap Rosu unde o asteapta barbatul sa cumpere lemne. Maria Clinci trece si ea prin parcul palatului. Merge la sipot sa ia apa pentru ca acolo e cea mai buna apa din comuna. Spune ca in serile de vara in parc vin indragostitii sa viseze si sa se sarute langa Palat. „In loc de zona turistica, avem ruine!”, regreta femeia.
Domnita
Printesa Alice Cantacuzino, supranumita de poporeni Domnita, a plecat din palat cand au venit rusii. Cand a plecat Domnita, Elena Samoila avea sase ani. Isi aminteste ca a venit fratele ei cu avionul si a luat-o. Cand era copil mergea la palat sa adune cioburi colorate de la farfuriile sparte, din care facea case si gradini fermecate pentru papusi. Domnita era o femeie apriga si frumoasa, care umbla toata ziua calare. Veneau la palat fel si fel de boieri de la Bucuresti si faceau petreceri cu lumini multe si cu muzica. „La ruine nu mai vine nimeni! Doar boschetarii!”, spune femeia. „Nu mai traiesc eu sa vad palatul refacut, cum a fost inainte!”, se hazardeaza Elena Samoila. Are 74 de ani, dar se tine dreapta si paseste cu hotarare pe langa ruine.
Inca cincizeci de ani de uitare
In 1960, dupa ce fusese sediu de CAP si cazarma militara, palatul a fost trecut sub obladuirea autoritatilor locale. Era inceputul unui nou dezastru. Au urmat aproape 30 de ani de nepasare si dispret total, din cauza faptului ca din 1965 o inspiratie nefericita a autoritatilor a dus la construirea in parcul palatului a unui spital TBC. Spitalul s-a transformat de-a lungul anilor intr-o sperietoare pentru turisti si chiar pentru localnici. Unele surse medicale afirma ca bacilul TBC este in prezent infiltrat in tencuiala zidurilor si ca pamantul din parc ar trebui decopertat si inlocuit pentru a fi inlaturat temutul bacil. In 1982, planurile lui Ceausescu de refacere a palatului s-au naruit tot din cauza Spitalului TBC.
La distrugerea palatului au contribuit si desele filmari efectuate in incinta lui pentru realizarea unor productii cinematografice grandioase, in perioada antedecembrista. Filmarile facute sub obladuirea regizorului Sergiu Nicolaescu au contribuit la degradarea palatului. Dupa 1990, ignoranta si dispretul comunistilor au fost inlocuite cu ipocrizia si dispretul primarilor tanzitiei. Pentru a nu risca sa cadem intr-un derizoriu cerc vicios nu am transformat acest reportaj intr-o ancheta. Suntem siguri ca atat la Directia Judeteana de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural Prahova, cat si la Ministerul Culturii si Cultelor am fi primit acelasi raspuns sec: „Nu exista bani pentru renovarea palatului!” Am constatat la Primaria Floresti ca problema spinoasa a renovarii palatului a fost intoarsa in mod neprincipial catre presa, careia se incearca a-i fi pusa in carca tergiversarea problemei renovarii. Marius Soare, consilier al Primariei, s-a aratat foarte revoltat de faptul ca presa a scris de foarte multe ori despre palatul din Floresti si: „nu s-a rezolvat nimic!”, uitand sa fie revoltat de faptul ca scaunele pe care stau consilierii si primarul nu s-au daramat inca. In timp ce in occident o simpla piatra devine istorie, cultura si obiectiv turistic profitabil, la Floresti, singura copie din lume a Palatului Trianon din Versailles nu inseamna nimic.
Peste ruine si peste oameni pluteste un nor negru si greu de lehamite si nepasare.
